Cuvintele prind aripi

Astept vara. O astept demult, poate chiar de cand a plecat. Mi-e dor de copacii verzi si de vremea calda. In orasul asta gri, petele verzi sunt binevenite. E prea mult asfalt, prea mult cenusiu, iar copacii goi fac peisajul si mai trist, mai deprimant.

Oare cum ar arata lumea asta numai in alb si negru cu o varietate de tonuri de gri? Intotdeauna cand m-am uitat la pozele alb-negru facute pe vremea cand nu se putea color ma gandesc ca asta e doar o imagine lasata in urma de un trecut colorat care a putut fi imortalizat numai bicolor si ma bucur ca acum putem surprinde si culorile. Dar daca lumea ar fi ca pozele alea? M-am obisnuit atat de mult cu toate culorile din jur incat rar le-am acordat atentia cuvenita, iar acum ma intreb cum ar fi fara ele si existenta lor ma bucura. Intr-un fel, ele ne stimuleaza, ne dau energie. Intr-o lume gri cred ca am fi mai deprimati. Dar daca nu am cunoaste culorile? Daca tot ce am cunoaste ar fi albul si negrul? Ne-ar influenta inconstient, dar nu am cunoaste o alternativa. Oare am devenit dependenti de cuori numai pentru ca le cunostem, la fel cum s-a intamplat cu telefoanele mobile si internetul? Nu, in culori e ceva mai mult. Culorile ne sunt prietene. Ai putea putea spune: “prietenul meu portocaliul”, “nu l-am mai vazut demult pe rosu”, “vecinul meu albastrul”? Mie mi-e dor de verde.