Singur, uitat in vazul lumii, se inalta trist intr-o lume careia nu ii mai apartine. O strada vine, alta pleaca, masinile trec fara sa il observe. Cele trei chioscuri de ziare din apropiere tin sfat si il ignora, se bucura sa fie de folos oamenilor si se mandresc cu materialele mai “evoluate” din care sunt facute. Blocurile l-au intrecut demult in inaltime si stapanesc vazduhul, o familie de case, un urias de beton.
El este doar o pata verde ajunsa din greseala pe un fond gri in care noi traim. Reclama de pe panou se mandreste cu acele culori nenaturale si inceraca sa-l eclipseze. “Eu am un scop.” zambeste ea mandra si arunca o privire fugara catre bietul copac din intersectie, apoi isi reintoarce zambetele pline de promisiuni catre trecatorii grabiti. Dar el nu are un scop? El nu e la fel de important ca reclama acelui sampon?
Lumea l-a parasit demut, l-a ingradit cu griul betonului si al cimentului, l-a inchis in atmosfera orasului gri care a dat uitarii natura, l-a exilat departe de ceilalti frati ai sai, plasandu-l intr-un loc care cu timpul i-a devenit strain.
Oare nu e asta lumea in care traim? Noi mai suntem colorati?
Kaori a zis,
aprilie 4, 2008 la 1:56 pm
Depinde de noi daca suntem colorati sau nu, putem alege sa simtim sau nu, putem sa fim noi sau cineva pe care-l creem. Multi traim sub masti, unii se confunda cu masca… si se pierd.